Dumnezeu și eu

Nu sunt teolog, nu sunt o creștină fanatică, exemplară. Nu pretind la acest statut. Religia și credința sunt chestii intime pentru fiecare individ din lume. Nu judec fetele care vin machiate în Biserici sau fără acoperământ pe cap, nu le judec pentru ținutele uneori indecente pe care le afișează în aceste instituții de cult, nu mă interesează nimeni cum și ce face în Biserică. Nu judec ateii sau oamenii de alte confesiuni. Nu mă obosesc să judec preoții. Relația mea cu Dumnezeu e una specifică mie, e unică în felul ei. Ca să înțelegeți - am cântat în corul bisericii din sat cam 7 ani. După care am venit la facultate și nu mai veneam în sat că nu era pentru ce și pentru cine. Ok, să nu deviez de la subiectul meu ”teologic”. 

 Am mai crescut, am mai citit cărți, am mai analizat multe lucruri, am început să pun la îndoială multe chestii scrise de diverse fețe bisericești. Ultima lectură pur și simplu m-a dat pe spate. Citez: ”Rugăciunea din timpul zilei este de argint şi este dusă la Dumnezeu de către sfinţii îngeri, însă cea mai puternică rugăciune este cea din timpul nopţii. Ea se numeşte de aur fiindcă atunci cerurile sunt deschise, iar rugăciunea ajunge la Dumnezeu direct, fără nici o mijlocire” . Sursa o acestor spuse o citiți aici. Eu nu cred că pentru Dumnezeu e nevoie de programare. Eu cred că El este altăuri de tine oriunde, oricând. Puterea lui este neînțeleasă de mintea omului. El îți cunoaște gândurile și dorințele înainte ca tu să te gândești la ele. Nu e nevoie de intermediari pentru a ajuge la Dumnezeu. De mai bine de jumate de an de fiecare dată când vin în Biserici ies de acolo un pumn de nervi. Oamenii noștri HABAR nu au cum să se comporte într-un locaș de cult. Am fost autodidactă, am citit multe lucruri vis-a-vis de mersul lucrurilor într-o Biserică, plus, experiența mea de 7 ani de cântat m-a educat oarecum. Sf. Liturghie este cea mai importantă slujbă, unde metaforic vorbind se spune să îngerii stau cu frică în timpul acesteia. Nu se vorbește, nu se foiește, nu se pun lumânări, nu se plimbă, nu se transmit lumânări, nu se pun întrebări indecente. Se stă în liniște și în rugăciune. E greu să îți aduni gândurile și să te concentrezi, iar când mai vine o mătușă să te ia la trei parale, îți vine să faci un păcat acolo pe loc. Dacă ai venit mai târziu, stai până se termină serviciul divin, apoi cumpără lumânări și scrie la sănătate. Se iese din Biserică NU DUPĂ RUGĂCIUEA ”TATĂL NOSTRU”, ci după așa numitul Otpust când preotul dă binecuvântarea finală credincioșilor. Mă irită comportamentul creștinilor noștri în Biserici. Fiecare e teolog, fiecare știe cum să te închini, ce să faci. Dar și mai mult, mă deranjează când vin cu pretenții și mă roagă să le transmit lumânările. Vorbeam cu cineva: de ce anume în post trebuie să fim buni, cuminți, să nu facem una-alta? De ce să nu respectăm în fiecare zi? Se spune că răbdarea și smerenia sunt calități primordiale pentru un creștin, nu și pentru mine când văd atâta dezordine. Tinerii nu vin la Biserică? De ce? Pentru că ei văd în asta o plictiseală, o sperietoare, o instituție care doar aduce exemple de pedepse pentru diverse păcate. Mai vine și educația de acasă. Ei știu doar ”Tatăl Nostru” și că în Postul Mare trebuie să te împărtășești. E o frică. Mă credeți că până în clasa a șaptea nu știam de existența a patru posturi pe an? Eu nu știu cât e de relevant acest subiect, eu nu știu cât va fi el de citit, cert e că mi-am vărsat furia într-o postare pe blog. Dacă aș putea schimba lucrurile... Dacă... 

 

Fotografia e realizată în catedala Sf. Sofia din Istanbul. Octombrie 2015. 

Back to Top